Muntenegru se află pe coasta Mării Adriatice, în sud-estul Europei, între Croația, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Kosovo și Albania. Și-a declarat independența față de Serbia în 2006 și nu face parte din Uniunea Europeană, deși utilizează euro ca monedă de facto. Capitala este Podgorica, centrul cultural și turistic este orașul fortificat Kotor, situat în Golful Kotor, iar interiorul țării este dominat de Alpii Dinarici, cu vârfuri de peste 2.500 de metri în lanțurile muntoase Durmitor și Prokletije.
Golful Kotor
Am venit aici de Revelion. Planul inițial era să petrecem sărbătorile cu prietenii în Podgorica și să ne întoarcem cu avionul la Berlin, până când, cu câteva zile înainte de zbor, ne-am dat seama că, dacă am amâna întoarcerea cu 48 de ore, am putea în sfârșit să facem drumul până la Kotor. Călătoria s-a împărțit clar în două: trei zile în capitală, apoi două în golf.
Golful Kotor este numit local Boka, „Golful”. Se întinde pe 28 de kilometri în interiorul țării, pornind de la Marea Adriatică, fiind încadrat de două creste ale Alpilor Dinari. Oamenii îl descriu adesea ca un fiord, ceea ce este greșit din punct de vedere geologic (este un canion fluvial scufundat), dar suficient de precis din punct de vedere vizual încât comparația să se mențină. Golful, împreună cu așezările din jur, se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO din 1979 ca Regiune Naturală și Culturo-Istorică a Kotorului.
Litoralul adăpostește o serie de orașe vechi pe care nu am avut timp să le vizităm: Risan, Tivat, Perast, Prčanj, Herceg Novi. Fiecare este un mic port cu propriile biserici și palate din epoca venețiană. Am rămas în interiorul zidurilor din Kotor și am fotografiat golful de sus. Ani mai târziu, în timp ce revedeam fotografiile, am găsit panorama apusului de soare de pe meterezele superioare, pe care nu o procesasem la momentul respectiv. Acea imagine este fotografia din partea de sus a acestui ghid.
Kotor
Kotor este un port medieval fortificat situat la capătul golfului. Prima mențiune documentată a orașului datează din anul 168 î.Hr., când se afla în provincia romană Dalmația, iar de atunci Orașul Vechi a trecut prin stăpânirea bizantină, venețiană, otomană, habsburgică și napoleoniană. Fiecare epocă a lăsat în urmă ceva vizibil: o poartă, o biserică, un tronson de zid.
Experiența principală pentru fotografi este urcarea la Castelul San Giovanni de pe Dealul Sfântului Ioan, dar Orașul Vechi la nivelul străzii merită o vizită dimineața devreme. Pisicile fac parte din identitatea orașului (fiecare magazin de suveniruri vinde cărți poștale cu ele), iar piețele mici dintre biserici și palate se golesc complet cu o oră înainte de răsărit. Pentru o plimbare mai aprofundată la nivelul străzii prin fiecare poartă, piață și zid de apărare, consultați ghidul nostru dedicat orașului Kotor.
Prima imagine pe care am urmărit-o aici a fost panorama în lumina zilei, surprinsă de la jumătatea urcușului, o imagine pe care o purtam în minte încă din 2015, după ce văzusem versiunea lui Elia Locardi a aceleiași priveliști. Din Berlin, călătoria este lungă și incomodă, motiv pentru care a fost nevoie de ocolul de Anul Nou prin Podgorica ca să ajung în sfârșit acolo sus.
Orașul Vechi are trei porți: Poarta Mării (intrarea principală, construită în 1555 sub dominația venețiană), Poarta de Nord și Poarta de Sud, mai mare. Poarta de Nord a fost construită în secolul al XVI-lea pentru a comemora victoria orașului Kotor asupra amiralului otoman Hayreddin Barbarossa și s-a păstrat remarcabil de bine. Un șanț cu apă turcoaz curge încă de-a lungul zidului de lângă ea.
Am fotografiat poarta de lângă râu la prima oră a dimineții, din valea de sub Dealul Sfântului Ioan, cu o jumătate de oră înainte de răsărit. Am ales această poziție deoarece oferea o linie de vedere clară către Cetatea Kotor, situată pe versantul de deasupra porții. După ce am făcut fotografia, Daria și cu mine ne-am urcat pe ziduri și am parcurs întregul circuit, care este partea din Kotor pe care majoritatea vizitatorilor o omoară.
O a doua imagine de Anul Nou a fost surprinsă chiar în fața Porții Mării, cu luminile festive încă aprinse și străzile pustii. Poarta Mării în dimineața de Anul Nou oferă o imagine mai liniștită decât urcușul spre cetate, dar este tocmai aceasta care surprinde motivul pentru care o călătorie de iarnă la Kotor este atât de diferită de una de vară.
Catedrala Sfântul Trifon din Kotor
Catedrala Sfântului Trifon a fost sfințită în 1166. O biserică mai veche, situată pe același amplasament, adăpostea rămășițele sfântului încă din secolul al X-lea, iar localnicii îl consideră și astăzi pe Trifon patronul și ocrotitorul orașului Kotor. Fațada romanică actuală și turnurile gemene reprezintă a treia sau a patra versiune a clădirii, întrucât catedrala a fost avariată în repetate rânduri de cutremure de-a lungul secolelor.
Am ajuns în fața bisericii la câteva zile după Anul Nou, motiv pentru care luminile festive erau încă agățate de-a lungul clădirilor din jur când am realizat fotografia. Piața din fața catedralei este pavată cu marmură deschisă la culoare, iar la prima lumină a zilei pietrele reflectă suficient pentru a se vedea clar chiar înainte ca soarele să răsară complet. Nu am avut timp să urc în turnul catedralei, lucru pe care acum îl regret. Data viitoare.
Cetatea Kotor din Muntenegru
Complexul fortificat de pe Dealul Sfântului Ioan este motivul pentru care vin majoritatea fotografilor. Turnurile, zidurile de apărare și Castelul San Giovanni de la vârf formează împreună unul dintre cele mai bine conservate sisteme defensive medievale de pe litoralul Adriaticii. Locul a fost locuit încă din epoca ilirică, împăratul Iustinian I a reconstruit fortificațiile în secolul al VI-lea, iar venețienii le-au extins în perioada medievală târzie.
Urcarea presupune aproximativ 1.300 de trepte până la o altitudine de circa 1.200 de metri deasupra golfului. Anumite porțiuni ale potecii sunt parțial distruse, zidurile de susținere se prăbușesc pe alocuri, iar cutremurul din 1979 a lăsat urme vizibile pe tot parcursul urcării. Pe drum, am remarcat compoziția diurnă formată de zidurile de apărare în ruine, care au devenit propriul cadru: piatra, cerul și golful care se întinde în dreapta.
Am urcat de două ori în două zile, o dată pentru cadrul de zi și o dată pentru a aștepta ora albastră. La a doua urcare, Daria a alergat în sus și în jos pe scara superioară pentru a se încălzi, în timp ce eu am rămas pe poziție cu aparatul foto. Era ianuarie, iar vântul dinspre golf străpunge orice ai fi adus cu tine dintr-o iarnă berlineză.
Fotografia reprezentativă a complexului în sine am realizat-o din vale cu un obiectiv cu focală lungă, surprinzând Castelul Sfântului Ioan de jos, așteptând ca razele soarelui de apus să se așeze pe turnurile superioare. În prima după-amiază a vizitei noastre, pe fondul norilor joși de ploaie care se adunau dinspre golf, am surprins o versiune diferită a aceluiași subiect: castelul învăluit în nori, cu zidurile superioare pe jumătate ascunse de vreme.
Golful Kotor noaptea, în Muntenegru
Imaginea pe care o căutam de sus era golful la ora albastră. Când soarele a apus în a doua seară, am reușit să o surprind. Ani mai târziu, pe drumul de întoarcere spre casă, am găsit o fotografie făcută din același punct de observație pe care nu o editasem la momentul respectiv, cu cerul complet luminat de ultimele raze ale soarelui. Aceasta este fotografia din partea de sus a acestui ghid.
Versiunea de noapte este unică. Țărmul iluminat după lăsarea întunericului are aproape aceeași compoziție ca panorama din timpul zilei, cu excepția faptului că geometria golfului este acum conturată de luminile de-a lungul liniei de apă. Același punct de observație, patru ore de așteptare, o fotografie complet diferită.
Podgorica
Podgorica este cea mai mică capitală europeană pe care am vizitat-o. Orașul numără aproximativ 150.000 de locuitori în zona metropolitană și, ca dimensiune, seamănă mai mult cu un oraș-reședință de județ din Germania decât cu o capitală europeană. Valea este înconjurată de conturul întunecat al munților muntenegreni, care se conturează în aproape fiecare cadru larg al orizontului, inclusiv în peisajul urban modernist pe care l-am surprins de sus în a doua după-amiază.
Ceea ce ne-a rămas în minte despre Podgorica au fost oamenii. La două zile după începerea călătoriei, un prieten ne-a amintit de un incident din 2013: un autobuz românesc a avut un accident la aproximativ 40 de kilometri de oraș, iar atât de mulți locuitori s-au prezentat să doneze sânge la spitalele locale, încât medicii au fost nevoiți să le ceară oamenilor să nu mai vină. De atunci, Daria și cu mine folosim expresia „e ca în Muntenegru” ca o scurtătură pentru acel tip de căldură, atunci când comparăm modul în care ne tratează străinii în alte țări.
Catedrala Învierii Domnului
Catedrala Învierii Domnului (Saborni Hram Hristovog Vaskrsenja) este cea mai importantă clădire religioasă din Podgorica. Fațada respectă atât de fidel modelul bizantin, încât la prima vedere am crezut că are cel puțin un secol vechime, fiind posibil să fie contemporană cu biserica Sfântul Trifon din Kotor. De fapt, construcția a început în 1993 și s-a încheiat în 2013.
Interiorul Catedralei Învierii este locul în care clădirea își dezvăluie adevărata natură. Frescele par la prima vedere ca niște lucrări bizantine tipice, până când începi să citești figurile. Una dintre picturile murale îi înfățișează pe Marx, Engels și Tito în iad. Odată ce observi acest detaliu, restul iconografiei capătă un nou sens: aceasta este o biserică din secolul XXI care vorbește despre istoria recentă a Muntenegrului, îmbrăcată în haine medievale. Efectul este tulburător când o vezi în persoană, ceea ce cred că este și intenția.
Podul Millennium din Muntenegru
Podul suspendat peste râul Morača este simbolul modern al orizontului orașului Podgorica. Acest pod rutier și pietonal, cunoscut sub numele de Podul Mileniului, a fost inaugurat în 2005 și rămâne în continuare cea mai fotografiată construcție contemporană din oraș. Cablurile sunt de culoare gri deschis, pilonii albi, iar pe fundalul munților întunecați din spate, întregul pod se conturează ca o linie grafică clară.
L-am încadrat de pe malul râului, cu centrul orașului în fundal. Fotografia pare mai degrabă un peisaj natural decât un peisaj urban, deoarece orizontul orașului Podgorica este scurt: munții ocupă cea mai mare parte a jumătății superioare a cadrului. Contrastul din interiorul imaginii este subiectul propriu-zis. Turnuri din era comunistă pe o parte, blocuri rezidențiale moderne pe cealaltă, un pod din secolul XXI între ele. Este cel mai concis rezumat al orașului pe care am reușit să-l cuprind într-un singur cadru.
Vladimir Vysotsky Monument
Pe malul râului, lângă pod, se află o statuie din bronz a lui Vladimir Vysotsky, poetul, cântărețul și actorul rus care a murit în 1980. Vysotsky nu a locuit niciodată în Muntenegru, dar a scris un vers celebru despre această țară: „În această viață regret că nu am două rădăcini și că nu pot numi Muntenegru a doua mea patrie”. Podgorica are foarte puține monumente în interiorul orașului. Faptul că un poet de limbă rusă a primit unul dintre ele spune ceva despre cât de serios au luat montenegrenii acest gest.
Compoziția este la fel de directă ca și semnificația. O figură de bronz pe un fundal galben într-un parc de pe malul râului, cu pilonii albi ai Podului Mileniului ridicându-se în spate. Am fotografiat-o într-o după-amiază însorită la sfârșitul lunii decembrie.
Turnul cu ceas (Sahat Kula) din Podgorica
Turnul cu ceas otoman din secolul al XVII-lea, numit „Sahat Kula” în limba muntenegreană, datează din perioada otomană și este una dintre cele mai vechi construcții păstrate din oraș. Turnul este acum protejat legal ca monument cultural. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în vârful turnului a fost adăugată o cruce pentru a marca trecerea orașului de la dominația otomană la cea creștină a Muntenegrului, deși nu am reușit să o încadrez în imagine din unghiul din care am fotografiat.
Ceea ce m-a surprins la centrul vechi al Podgoricii a fost cât de rezidențial era. Ieșind din turn, blocurile de clădiri se transformă rapid în case joase și străzi înguste. Chiar în spatele turnului se află un restaurant numit Pod Volat, care a devenit locul nostru preferat pentru prânz. Mâncăruri generoase cu carne specific muntenegreană, prețuri rezonabile, fără pretenții. Merită vizitat dacă mâncați carne.
O scurtă plimbare în afara centrului te duce pe dealul Gorica (în limba muntenegreană, „Gorica” înseamnă „deal mic”, iar „Pod-gorica” înseamnă „sub dealul mic”, de unde provine și numele capitalei). În vârf se află mica capelă ortodoxă de deasupra Podgorica, Biserica Sfântului Gheorghe, cea mai veche biserică din oraș, datată de majoritatea surselor între secolele IX și XI. Biserica era închisă când am vizitat-o, așa că ne-am plimbat în schimb prin cimitirul din jur. Pietrele funerare sunt atât de erodate încât inscripțiile sunt parțial ilizibile.
Ce nu acoperă acest ghid
Muntenegru este o țară mică (aproximativ jumătate din suprafața Belgiei), dar pe acest spațiu se regăsesc mai multe peisaje variate decât ar sugera dimensiunile sale, iar cea mai mare parte a acestora nu este inclusă în acest ghid. Nu am fotografiat Parcul Național Durmitor din nord, Canionul Tara (cel mai adânc din Europa, conform unor estimări), muntele Lovćen de deasupra orașului Kotor, nici orașele de pe coastă din sudul golfului: Budva, Sveti Stefan, Ulcinj și regiunea Lacului Skadar. De asemenea, am omis celelalte așezări incluse în patrimoniul UNESCO din jurul Golfului Kotor: Perast, Prčanj, Risan, Tivat, Herceg Novi.
Călătoria a durat patru zile. Țara merită trei săptămâni. Ceea ce aveți aici este o privire aprofundată asupra a două orașe, nu un inventar complet. Când ne vom întoarce, vom începe cu regiunile care lipsesc.
Când să vizitați Muntenegru
Coasta este mediteraneană, luna august fiind cea mai caldă și aglomerată. Am vizitat zona la sfârșitul lunii decembrie și la începutul lunii ianuarie și am constatat că este aproape ideală pentru fotografie: străzi pustii în Kotor, lumini festive încă aprinse și acel soare de iarnă joasă care pune în valoare fațadele din piatră. Dezavantajul iernii este că unele porțiuni superioare ale potecii spre Cetatea Kotor pot fi alunecoase, iar urcarea necesită mai multă atenție.
Mai, iunie și septembrie sunt cele mai bune luni de tranziție. Golful este suficient de cald pentru înot, munții din interiorul țării sunt accesibili, iar Kotor nu este încă aglomerat de turiștii de pe vasele de croazieră din plină vară. În iulie și august, coasta este aglomerată. În schimb, interiorul montan este cel mai accesibil în această perioadă.
Mâncare și băutură în Muntenegru
Bucătăria muntenegreană se situează la intersecția dintre tradițiile balcanice și mediteraneene. Pe coastă, te poți delecta cu pește la grătar, caracatiță, prosciutto din Njeguši (o șuncă afumată maturată în satul montan cu același nume) și brânza locală, cu gust puternic. În interiorul țării, în Podgorica, meniul se axează pe carne la grătar, ćevapi, pljeskavica și tocănițe precum japrak. Pod Volat, situat în spatele Turnului cu Ceas, este restaurantul specializat în carne din Podgorica la care ne-am întors de fiecare dată.
În ceea ce privește băuturile, țara produce un vin roșu decent din strugurii autohtoni Vranac, iar rakija (numită local loza) se găsește peste tot. Moneda este euro, deși Muntenegru nu face parte din zona euro sau din UE, ceea ce simplifică călătoriile din orice altă parte a Europei.
Întrebări frecvente
Care este cea mai bună perioadă a anului pentru a vizita Muntenegru?
Lunile mai, iunie și septembrie oferă cel mai bun echilibru între vremea caldă, munții accesibili și un Kotor încă practicabil pentru plimbări. Lunile iulie și august sunt calde și aglomerate pe coastă, mai ales când navele de croazieră sunt în port. Sfârșitul lunii decembrie și începutul lunii ianuarie sunt perioade liniștite în Kotor și potrivite pentru fotografiat, deși unele poteci din partea superioară a cetății sunt alunecoase iarna.
Câte zile îți trebuie în Muntenegru?
Patru zile sunt suficiente pentru a vizita Kotor și Podgorica într-un ritm liniștit, câte două zile pentru fiecare. Șapte până la zece zile îți permit să adaugi Parcul Național Durmitor, Lovćen și coasta de sud din jurul Sveti Stefan și Budva. Două săptămâni ar fi o durată mai potrivită: țara oferă o varietate de peisaje mai mare pe o suprafață mică decât sugerează harta.
Muntenegru face parte din Uniunea Europeană?
Nu. Muntenegru este o țară candidată la aderarea la UE, cu negocieri în curs, dar în prezent nu este stat membru. Țara folosește euro ca monedă de facto, ceea ce simplifică călătoriile din restul Europei. Se aplică în continuare controale la frontieră la trecerea din Croația sau Bosnia și Herțegovina.
Cum se ajunge de la Podgorica la Kotor?
Cu mașina, drumul durează aproximativ 90 de minute pe autostrada E80 peste munți, cu priveliști spectaculoase la coborârea spre golf. Cu autobuzul, același traseu durează aproximativ două ore, iar autobuzele circulă frecvent din stația centrală de autobuz din Podgorica. Nu există tren direct. Am făcut acest drum într-o călătorie de Anul Nou și am constatat că drumul era liber în timpul iernii.
Golful Kotor este într-adevăr un fiord?
Din punct de vedere geologic, nu. Golful este un canion fluvial scufundat (o ria), nu un fiord glaciar. Impresia vizuală a pereților abrupți ai munților care se scufundă în apele adânci seamănă totuși destul de mult cu un fiord norvegian, încât comparația a rămas în broșurile turistice. Golful Kotor și împrejurimile sale sunt incluse pe lista UNESCO din 1979.
Urcarea spre Cetatea Kotor este dificilă?
Da, mai mult decât sugerează fotografiile. Traseul are aproximativ 1.300 de trepte și urcă până la o altitudine de aproximativ 1.200 de metri deasupra golfului. Unele porțiuni sunt parțial deteriorate, zidurile de siguranță sunt lipsă în unele locuri, iar suprafața este denivelată. Purtați încălțăminte adecvată, luați apă cu voi și porniți devreme pentru a evita atât căldura, cât și aglomerația. Priveliștea de sus justifică urcușul în orice anotimp.
Merită să vizitezi Podgorica dacă ești fotograf?
Podgorica este un oraș mic și merită vizitat timp de două zile, nu cinci. Cele mai importante obiective turistice sunt Catedrala Învierii lui Hristos (în stil bizantin modern, cu fresce surprinzătoare în interior), Podul Mileniului peste râul Morača și Turnul cu Ceas din centrul vechi. Principalul atu al orașului este ceea ce nu se vede în fotografii, și anume cât de primitori sunt locuitorii.
Ce monedă se folosește în Muntenegru?
Euro, deși Muntenegru nu este membru al Uniunii Europene sau al zonei euro. Țara a adoptat marca germană în 1999 și a trecut la euro în 2002, odată cu membrii oficiali ai zonei euro. Cardurile sunt acceptate pe scară largă în Kotor și în centrul orașului Podgorica; banii cash sunt mai utili în satele mai mici și pe trecătorile montane.
